ECONOMIA DE PIAŢĂ:
CARACTERIZARE GENERALĂ. AGENŢII ECONOMICI
Cunoaşterea de către studenţi a unor aspecte de bază privind:
· Deosebirea esenţială dintre economia naturală şi economia de schimb;
· Trăsăturile comune ale economiilor de piaţă şi diversitatea modelelor concrete de funcţionare şi reglare a acestor economii, în perioada contemporană;
· Specializarea şi criteriile pe care se întemeiază independenţa producătorilor de bunuri şi servicii, rolul şi funcţiile banilor în economia de piaţă, în asigurarea libertăţii de acţiune a participanţilor la viaţa economică;
· Agenţi economici.
Aspecte introductive
Satisfacerea nevoilor de consum ale oamenilor se realizează prin intermediul bunurilor şi serviciilor. Pe măsura dezvoltării societăţii, atât nevoile, cât şi bunurile şi serviciile sporesc şi se diversifică. Limitele resurselor au impus tot mai mult necesitatea căutării celor mai adecvate şi eficiente sisteme de producţie, de desfăşurare a activităţii economice. Fiecare societate umana, fie că este avansată industrial, modernă, fie că are un nivel mai scăzut de dezvoltare, trebuie să-şi organizeze activitatea aconomică astfel, încât să răspundă la câteva seturi de întrebări fundamentale şi interdependente, şi anume: ce bunuri trebuie produse, în ce cantităţi, când şi în ce sortimente, cât din produsele create vor fi destinate consumului individual şi cât producerii de bunuri investiţionale?
Toate aceste întrebări exprimă probleme comune, valabile pentru orice sistem de organizare a activităţii economice. În evoluţia istorică a societăţii, s-au manifestat mai multe modalităţi de organizare a activităţii economice, având mecanisme proprii de alocare şi utilizare a resurselor pentru satisfacerea nevoilor. Principalele sisteme economice sunt: economia naturală, economia de schimb, economia de piaţă concurenţială, economia centralizată sau de comandă, economia mixtă.
În diferitele etape ale evoluţiei sistemului economic, mecanismul de funcţionare îşi schimbă structurile, mijloacele şi pârghiile prin care se asigură mişcarea acestuia.
La inceputurile existenţei sale, producţia socială ia forma economiei naturale, în care bunurile create servesc consumului propriu al producătorului. Economia naturală reprezintă acea formă de organizare şi desfăşurarea activităţii economice în care comunităţile îşi satisfac necesităţile de consum, din producţia proprie, pe bază de autoconsum, fără a apela la schimb. Această formă a producţiei sociale a existat în comuna primitivă, fiind predominantă în sclavagism şi în feudalism, când fiecare gospodărie individuală executa toate activităţile, de la obţinerea materiilor prime până la producerea diferitelor bunuri pentru consum.
Pe masura adâncirii diviziunii sociale a muncii, a specializării producătorilor, a amplificării şi diversificării nevoilor, a bunurilor şi serviciilor, sistemul economiei naturale îşi restrânge treptat sfera de cuprindere în favoarea economiei de schimb, în care bunurile se produc predominant pentru piaţă. Ea se generalizează în capitalism.
Economia de schimb, în care piaţa are un rol hotărâtor în reglarea economiei, s-a dovedit, în practică a fi un sistem performant; prezent în toate societăţile moderne, el reprezintă forma universală de organizare si funcţionare a activităţii economice în lumea contemporană.
Caracterizarea economiei de schimb
Într-o astfel de economie, activitatea agenţilor economici sunt supuse examenului riguros, dar drept, al pieţei, aceasta răsplătind ori sancţionând, după caz, munca desfăşurată în toate celulele economiei naţionale, criteriile cu care operează sunt cele ale eficienţei şi ale concordanţei activităţilor economice cu nevoile efective ale societăţii.
Reglementarea economiei prin mecanismele pieţei îşi are originea în ideile liberalismului economic, prefaţat prin lucrările fiziocraţilor şi dezvoltat de economiştii clasici, Adam Smith şi David Ricardo. Concepţia lor asupra societăţii în general şi asupra vieţii economice, în special, sintetizată în formula „laissez faire, laissez passer, le monde va de lui meme” se baza pe considerarea acestora ca organisme care se dezvoltă după legi proprii şi nu au nevoie de nici un amestec din exterior.
Această concepţie a fost consacrată de ei prin două principii esenţiale: libera concurenţă şi libera iniţiativă. Aşa cum arată A. Piettre „echilibrul în viaţa economică putea fi asigurat numai prin existenţa unei depline libertăţi, deoarece numai astfel legile economice puteau să acţioneze fără nici o piedică. Problemele trebuiau să se rezolve ele însele, prin singurul joc al mecanismelor autoreglatoare.”Această doctrină a fost consacrată pe plan politic prin principiul după care economicul era exclus din sfera de activitate a statului. Singurele măsuri de intervenţie a statului admise erau acelea necesare pentru a elimina obstacolele care apăreau în calea jocului liber al concurenţei, pentru a împiedica ca o unitate economică sau un grup de unităţi economice să distrugă sau să absoarbă concurenţii săi, controlând o parte prea mare a pieţei. Adaptarea producţiei la nevoi se opera prin sistemul de semnalare ale preţurilor, de unde şi numele de economie de piaţă. Din confruntarea dintre ofertă şi cerere rezulta un anumit preţ care exercita o funcţie economică esenţială, producătorii orientându-şi activitatea în funcţie de oscilaţiile acestuia.
Această concepţie a fost consacrată de ei prin două principii esenţiale: libera concurenţă şi libera iniţiativă. Aşa cum arată A. Piettre „echilibrul în viaţa economică putea fi asigurat numai prin existenţa unei depline libertăţi, deoarece numai astfel legile economice puteau să acţioneze fără nici o piedică. Problemele trebuiau să se rezolve ele însele, prin singurul joc al mecanismelor autoreglatoare.”Această doctrină a fost consacrată pe plan politic prin principiul după care economicul era exclus din sfera de activitate a statului. Singurele măsuri de intervenţie a statului admise erau acelea necesare pentru a elimina obstacolele care apăreau în calea jocului liber al concurenţei, pentru a împiedica ca o unitate economică sau un grup de unităţi economice să distrugă sau să absoarbă concurenţii săi, controlând o parte prea mare a pieţei. Adaptarea producţiei la nevoi se opera prin sistemul de semnalare ale preţurilor, de unde şi numele de economie de piaţă. Din confruntarea dintre ofertă şi cerere rezulta un anumit preţ care exercita o funcţie economică esenţială, producătorii orientându-şi activitatea în funcţie de oscilaţiile acestuia.
Acest mecanism presupunea o mobilitate a factorilor de producţie şi o concurenţă perfectă. Prima înseamnă posibilitatea pentru antreprenor de a modifica în orice moment orientarea şi volumul producţiei, de a spori producţia când preţurile creşteau şi de a o reduce pentru a se îndrepta spre alte domenii când preţurile se micşorau. În realitate, acest lucru nu era posibil nici chiar în acele condiţii ale micii producţii de mărfuri, existând dintotdeauna o anumită rigiditate ce ţine atât de factorul capital, cât şi de factorul forţă de muncă. În ceea ce priveşte cel de-al doilea aspect, teza principală a concurenţei perfecte era următoarea: unităţile economice erau mult mai mici faţă de mărimea pieţei, nici una nu era în măsură să aibă prin propria-i acţiune o anumită influenţă asupra alteia. Însă, nici această concurenţă perfectă nu a existat niciodată, realitatea a fost în mod constant departe de această idealizare liberală.
Diviziunea socială a muncii, specializarea reprezintă un factor de progres când are o fundamentare economica, întemeindu-se pe un sau .
Un producător deţine un avantaj absolut când creează o cantitate dată de bunuri cu mai puţine resurse, în raport cu oricare alt producător.
Dacă avem în vedere trei producători (A,B,C), fiecare dispunând de resurse egale, cantitativ şi calitativ, şi identice ca structură, ei pot crea volume diferite de bunuri, când au abilităţi diferite.
A: 12x sau 6y sau orice altă combinaţie liniară intermediară;
B: 6x sau 6y sau orice altă combinaţie liniară intermediară;
C: 2x sau 4y sau orice altă combinaţie liniară intermediară.
Din datele de mai sus rezultă că producătorul A deţine un avantaj absolut în raport cu ceilalţi. El obţine cea mai mare cantitate de bunuri cu aceleaşi resurse, realizând consumuri mai mici pe unitatea de produs.
Un producător deţine un avantaj relativ într-o activitate, dacă realizează bunul cu cel mai mic cost de oportunitate în raport cu ceilalţi. Pentru a evidenţia avantajul relativ este necesară determinarea acestui cost de oportunitate, adică a şanselor la care renunţă producătorul atunci când face o alegere.
Mărimea costului de oportunitate al unei unităţi dintr-un anumit bun poate fi calculată astfel:
Ø Determinarea creşterii bunului X (∆X=1);
Ø Determinarea reducerii cantităţii bunului Y (∆Y=1) la care se renunţă;
Ø Raportarea cantităţii din bunul la care se renunţă la cantitatea câştigată din bunul pentru care se optează ( ∆Y/ ∆X).
Revenind la exemplul anterior, dacă producătorul A alege să producă doar bunul X, rezultă că, pentru fiecare unitate pe care o produce din acesta, el trebuie să renunţe la 0,5 Y; dacă alege să producă doar bunul Y, pentru fiecare unitate produsă din acesta, el renunţă la 2X. Raţionând similar pentru ceilalţi doi producători, obţinem (tabelul 1):
Producătorul | Cost de oportunitate | |
CO(X) | CO(Y) | |
A | 0,5Y | 2X |
B | Y | X |
C | 2Y | 0,5X |
Se constată că producătorul A are cel mai mic cost de oportunitate în producerea bunului X, deci, el dispune de un avantaj relativ(comparativ), fiind justificată din punct de vedere economic specializarea sa în obţinerea acestuia. În schimb, producătorul C, care, în ansamblu, este cel mai puţin eficient, dispune de avantaj relativ în obţinerea bunului Y, el sacrificând doar 0, 5 unităţi din bunul X pentru a spori cu o unitate producţia bunului Y, fiind fundamentată lui în acest domeniu.
Decizia producătorului de a produce atât bunul X, cât şi bunul Y, alocând pentru fiecare bun jumătate din resursele de care dispun, ar determina ca producţia totală să fie Qt=10X+8Y, pentru că:
1. A produce 6x şi 3y
2. B produce 3x şi 3 y
3. C produce 1x si 2 y
Daca producătorii se specializează, Aoptând pentru bunul X, B pentru Y, iar C tot pentru Y, rezultă:
Qt=12X+10Y, pentru că:
4. A produce 12X
5. B produce 6Y
6. C produce 4 Y
Specializarea producătorilor a determinat un spor de producţie de patru unităţi (două din bunul X
şi două din bunul Y).
Efectele economice ale specializării fundamentate pe teoria avantajului relativ, comparativ permit creşterea producţiei cu resursele existente, determinând necesitatea cooperării şi conlucrării agenţilor economici, deorece activitatea şi satisfacerea nevoilor lor sunt interdependente.
Chiar dacă, în timp, avantajul comparativ al unui agent economic sau al altuia se modifică, de aici rezultând reprofilarea producătorilor, adaptarea permanentă la condiţiile schimbătoare ale mediului în care acţionează, specializarea rămâne o trăsătură şi o condiţie a economiei de schimb, baza cooperării sociale şi a progresului economic.
Banii şi rolul lor în economia contemporană
În ceea ce priveşte definirea banilor sau a monedei, în literatura economică au existat şi persistă încă puncte de vedere diferite. În concepţia economiştilor clasici, adepţi ai teoriei valoarea-muncă, banii reprezintă o marfă specială, separată spontan din lumea celorlalte mărfuri, care îndeplinesc rolul de instrument general al schimbului. Alţi economişti consideră că banii sunt elementul cheie al economiei de schimb, monetare.
Tabel nominal cu forme ale banilor
Nr. Crt. | Denumire | Caracterizare | Apariţie |
1. | Forma marfă-bani | -mijlocirea raporturilor de schimb se realizează de către anumite bunuri | Prima formă |
2. | Moneda de aur sau argint | -circulau sub formă de lingouri de bare, care trebuiau cântărite şi verificate din punctul de vedere al calităţii | A doua formă |
3. | Banii de hârtie | -sunt de 2 feluri:bilete de bancă sau bani de hârtie propriu-zişi | Ultima formă |
Agenţii economici
Activitatea economică în societate se desfăşoară de către oameni, organizaţi în cadrul unor unităţi economice, profitabile şi specializate pe domenii distincte (producere de bunuri, prestări de servicii, distribuţie, comercializare, finanţare, consum etc.). Ea se defineşte prin diversitatea acţiunilor efectuate de toţi participanţii la proces denumiţi agenţii economici.
Agenţii economici sunt indivizi sau grupuri de indivizi care participă la viaţa economică a societăţii, îndeplinind, în acest sens, anumite roluri şi având anumite comportamente economice. Ei pot fi persoane fizice sau juridice. Un criteriu important al definirii agenţilor economici este cel instituţional. Din acest punct de vedere, un agent economic este o unitate instituţională care „dispune de autonomie de decizie în executarea funcţiei sale principale, acţionând într-un cadru care îi este propriu asupra utilizării resurselor sale curente, de capital şi financiare” ( Economie Politică.Economics, Agenţia de consulting universitar „Eficient”, Bucureşti, 1992, p.56.)
Agenţii economici se grupează pe sectoare, pe baza funcţiei lor principale în economie. Ţinând seamă de acestă funcţie, în rândurile agenţilor economici includem: întreprinderile, gospodăriile familiale sau menajere, administraţiile publice şi private, instituţiile de credit şi asigurări, străinătatea, adică agenţii economici din alte ţări.
Cuprins
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu